Pasi...

Merg de ani verzi pe aceleasi carari cunoscute ,cu pasi care si azi par straini. Vad oamanii cunoscuti, care inca imi vad chipul ratacitor. Impart acealasi zambet, acelorasi fete crispate. Am acelasi suflet gol in acelasi trup plin. Ma intrebam de curand… De ce lumea mea mica, e la fel de dispretuita de lumea asta mare si primitoare?Asa se spune… Ca lumea in care traim…e mare ..si primitoare pe deasupra.
De ce aceasi oameni, oameni care ma cunosc se comporta ca necunoscuti? Si eu de ce ii percep ca prieteni pe cei care inca ma privesc dusmanos? Sunt intrebarile care suiera prin somnul meu…sunt intrebarile care imi graveaza cearcane pe fata. Ca tot incercand sa dau o definitie vietii mele, mie imi pun tot mai multe intrrebari…si am tot mai putine raspunsuri. Cand dragostea incepe a valsa cu mine, eu stiu ca pasii ma stiu pe mine, iar eu nu vreau a ii recunoaste. Incepe o toamna cu plumb…cu auriu in frunze si cu mine pe strazi plouate. Incepe o toamna cu iubiri ca in poeziile lui Eminescu.


Privind nimicul pe care l-am realizat pana acum…nimicul pe care multi il percep ca fiind totul, asa cum criticii apreciaza un tablou gol, si pe care altii nu il percep in nici un fel, aproape ca imi vine sa imi mai pun o serie de intrebari a caror raspunsuri zac in constiinte lung chinuite de alte intrebari. Iti spun, ca daca ar fi sa dau pana la urma o definitie corecta vietii, as spune intrebare…sau intamplare. Cam rimeaza. Cam rimam intr-un univers in care se scriu doar versuri albe. Univers in care poti de altfel sa te pierzi odata cu peisajul, sa ii intri in abstract si sa te camuflezi cu el, sau deopotriva sa te impotrivesti lui si sa fii insuti un univers mai mare… mai ciudat si mai complex.


Ma intriga in zilele astea de vara tarzie si toamna timpurie cam tot ce nu merita nicicand. Poate ca te amuza…dar ma gandeam la timp si la cat de absurzi suntem cand e vorba de el. Inchipuie-ti ca am fost suficienti de preocupati de nimic, incat l-am quantificat.Da. Pe timp. Nu pierde firul. Altfel de ce citesti? Si cum spuneam. L-am impartit. Si nu numai intr-o diviziune ci in..hmmm… o multime. Cat de hapsani fata de noi am fost, ca singuri singurei ne-am condamnat la batranete? Dar nu.. nu e greu de loc. Si nu. Timpul nu trece. Noi mergem in el… Trecem adica. Unii mai repede, altii mai incet, dar cu totii mergem inainte. Si asta pentru ca nimeni nu a fost destept…sau intelept sa invete sa mearga inapoi. Am cazut constant in capcane aruncate la intamplare. Si ne ridicam din gropi ca pasim zambind in nisipuri miscatoare.


Nu ne mai multumeste nimic. Ne umplem de noi, ramanand tot goi. Uite..acum nu pot sa mai fiu goala. Acum ma umpli cu tine. Ma faci sa ma citesc…ma faci sa ma citesti… Esti inceput de toamna. Esti aramiul din ea…